O sete de oameni nemaisimțită de mult timp, o căutare aproape disperată, cu ochii înfometați și umezi de zâmbet, clipind des, sărind dintr-un colț al curții în celălalt cu o viteză nebună. Zburând printre copaci, atingând cu vârful degetelor hainele și părul oamenilor, smulgând jumătăți de propoziții cu tot cu parfum, sorbind câte o gură din fiecare pahar, simțind cu tălpile fiecare acoperiș, fiecare picatură de ploaie, fiecare clapă și sunet venite dinspre o trupă de jazz. O dorință copilărească de-a îmbrățișa orașul, cu toți oamenii și trotuarele lui, cu amestecul lui sufocant de bine, frumos, rău și urât. De departe, de aici, iubesc oamenii prinși în contrastul ăsta violent, dar fără să-i decojesc de povestea de dincolo de chip. E mai bine. Nu comod, nu superficial, ci mai bine.
O sete de viață amagită în fiecare zi cu ”trebuie”, ”nu pot” și ”nu mai am timp”. Și-așa m-am uitat (a câta oară?) pe mine și m-am aruncat cu bună știință în malaxorul zilelor care seamană mult prea trist între ele. Dar nu mi-am uitat rădăcinile care sunt mai adânci decât mi se citește pe chip, în mers, oftat, zâmbet, ”mulțumesc” și ”te rog”. Mai puțin puternice, sunt încă lungi și ajung acolo unde ochii nu au cum. Și cuprind cu ele lucruri mărunte, lucrurile din care-mi trag lacrimile, zvâcnirile de emoție, viața cu totul și învelișul sufletului de copil. Copil, da, căci încă am aceeași temperatură mai ridicată, același puls mai viu, aceeași iritabilitate pronunțată, aceeași rapidă oboseală.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere