De-aici, cu ochii închiși, se vede totul mai clar. Și parcă nici ea nu mai bate așa repede, înnebunită de viață. Ca pe-o monedă sucesc soarele-n palme. Stema sau banul? Un nor, o rață cu penele ude, o urmă de avion. Le am pe toate în piept, nu la picioare. Nimeni nu vede, grădina asta nu e la modă (Ce bine!). Și râd, și câinele râde de mine. În fiecare zi e aici, lângă bancă. Îmi place să cred că pe mine m-așteaptă, și nu bucata de pâine. Îmi place să cred că știe ce-i cu zâmbetul meu. Și că, deși are ochii închiși, mă ascultă. Iau prânzul cu el și-apoi povestim. Despre ceai, tapioca și ziua în care și eu, și el vom fugi de aici. Despre felul în care florile astea răsar fără ca cineva să le sădească, să le cânte și să le iubească. Despre omul care nu-i deloc simplu. Despre cum doare fără să curgă sânge sau să se învinețească. Despre urme.
Despre tine? Nu am ce să-i spun. Îmi place să cred, totuși, că știe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu