**

Eram frumoasă, poate copil, și pasu-mi era calm și ușor ca într-un dans în tălpile goale. Nici lipsuri și nici excese. Înconjurată de tinerețe ca de-o sârmă ghimpată făcută, paradoxal, să țină fiara numită trăire departe. Eram frumoasă atunci. Acum, însă, am o cicatrice adâncă trasă cu poftă nebună din obraz până pe piept. Cicatrice făcută în noaptea în care m-am târât, amețită de viață, afară din cuibul meu cald de copil cu piele întinsă și inimă moale. Nimeni n-a tras de haine și nimeni n-a zis „Vino!”, dar fiara-trăire păzea spațiul meu sigur, cu pofta de carne, privea de departe, iar eu mă-ncurcam în sarma ghipată până la sânge…
Cu cicatricea proaspăt deschisă și cu altele mici (mult mai vechi, poate din facere puse pe mine), deodată mi-era bine, zvâcnea tinerețea prin pori, dar trebuia s-o acopăr. O mie și una de nopți am probat colecția de măști: detașare și indiferență, doua culori purtate-ndelung, zile de-a rândul...
Într-o clipă, însă, poți uita cine ești, iar masca nu se mai dă jos de pe față.

Primele două culori preferate s-au diluat greu în privirile lui. Și-atunci am simțit că mă pierd și că nu tocurile-s de vină pentru starea de rău, pentru picioarele moi și setea de viață. Mă dezbrăca de măști și înnoia cicatricea ademenitoare de fiară. Târziu am înțeles că fiara-trăire lua chip de bărbat, unul care-mi simțea sângele tânăr de la kilometri distanță. Părea că nu-mi știe teama, așa că vorbeam mult și râdeam des, ascunzând ca un copil, cu mâinile împreunate la spate, o mască-mbibată în lacrimi. Vorbeam mult, franțuzește, și-mi căutam limpezimea de altădată, uitată cu bună știință în spațiul ferit cu sârmă ghimpată. Respiram ca la doctor, adânc, dar el părea să nu audă și nici să nu vadă cât de de serioasă-mi era boala: dezintegrare. Era bărbatul meu fiară, care venea din ce în ce mai aproape… și înfometat, periodic, lua din mine cu vârful degetelor.
Nu știa să ceară. Eu știam că îi place, el știa doar că vrea.
Mai știa și să râdă cu poftă.
Pe jumătate femeie – căci asta făcuse fiara din mine – am înțeles că e timpul să revin la spațiul meu sigur.
Zâmbind, iubind aceleași două culori, mascând teama că-ntr-o zi nici n-o să ajute nici sârma ghimpată.
Așa că m-am retras și-am dat acelui acasă alt nume, negare.
Am plătit biletul de-ntors c-un preț mult mai mare: o cicatrice adâncă, pe dinăuntru, veșnic deschisă.
Din când în când, pe-acolo iese lava cuvintelor, povestea unei fiare frumoase care încă îmi dă târcoale.