„Dar tu ce auzi
când îl vezi?”
O-ntrebare
normală, doar lucrăm în domeniu pe salarii puține:
sunet pe pâine.
Așa că
Mi-am aprins o
țigară cântând alte bârfe.
Dar mi-am răspuns.
Mie, cu mult mai târziu,
când accidental mi-au
înghețat ochii.
Și ne-am vazut
printre sticle. Acolo.
Vreo cinci, șase
metri distanță,
câteva mese
prinse-n discuții aprinse.
Alcool cât
cuprinde.
Frustrări
și-actorie – la fel.
Acolo, atunci n-a
fost sunet.
Nici muscă,
nici sticle
ciocnite,
nici playlist-ul
vesel de sâmbătă-n bar,
nici scaun tras
de sub masă,
nici toc de
femeie,
brichetă aprinsă
cuvant, tuse ori
râs.
Poate că-n alții
se-aud îngeri cu harpele moi,
sau Beatles –
„Strawberry fields...”,
The Doors ori manele.
Nimic.
Într-un bar
mizerabil,
sâmbătă seara era
sunet din spațiu:
nimic/totul, vid
și oamenii goi.
Am tăcut cât
pentru jumătate de viață,
mi l-am auzit cum
respiră și-atunci
am tras și eu
pentru prima dată
Aer în piept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu