cu patos și fără ură

"...cu patos și ură"
Nu e ură. Din ce s-ar fi născut, de unde-ar veni ura?
Zâmbesc și recitesc, amintindu-mi că nu folosesc "te urăsc!" nici în glumă.
Eu nu urăsc. Poate-i defectul meu sau poate-i ceea ce am mai sfânt.
Poate că ura, pentru cei mai mulți dintre noi, e o supapă.
Nu o am. Îmi lipsește. Compensez, poate, prin plâns.
Plâng ușor. "Din nimicuri", ai spune...
Dar nimicurile alea sunt cele mai importante "cioburi" pentru mine.
Plâng pentru o vrabie întinsă pe asfalt,
plâng pentru că nu am spus "la revedere" unui om drag într-o zi obișnuită,
plâng când obosesc fizic sau când mi-e foame...
Plâng pentru că reușesc să resping Omul atunci când am cea mai mare nevoie de el.
Plâng când simt că-s respinsă de cel care ... mă face fericită.
Plâng când rănesc (o fac des, inconștient) omul care ține la mine.
Plâng când stric ziua celui care a-nșirat pentru mine zile frumoase.
(zâmbesc din nou)
Când plâng nu e nefericire, așa cum ai crede.
Nefericirea, pentru mine, e incapacitatea de a simți.
Iar în momentul în care nu voi mai plânge (de bucurie, milă, teamă, prea-plin, foame, dragoste, dor, părere de rău, admirație, ORICE), în momentul în care nu voi mai plange, abia atunci va-ncepe, pentru mine, nefericirea. Și drama, cum îți place ție să spui.
Până atunci... e poveste! (și da, zâmbesc din nou!)
Eu am o vorbă și spun des că viața mea e dată mai tare.
Nu e ură. Cum ar putea fi?