23

Albul prea gros obrazul îi frânge

Și roșul se șterge, și viața își plânge

El râde de timp, dar timpul n-ajunge,

Roșul aprins din vene iute se scurge.

Din când în când privește spre înalt, 

E cerul cărunt și-n tâmple bate vina 

Că-ntr-un ochi arată râsul și lumina,

și-ascunde plâns nefericit în celălalt.

Și-ar vrea din tumbe să se oprească, 

să fie iubit, să râdă și să renască,

să-ncheie calvarul prea scump plătit

Să fie OM, nu clovnul trist ce a albit. 

Sub tălpi, însă, ca un mormânt i se cască

o ultimă glumă, amară și dulce, o ironie:

În jur toți oamenii, parcă, poartă o mască.