Şi-mi sprijin capul împingând mai tare-n gresia rece, gândindu-mă că multe puncte de vedere sunt ignorate, iar pereţii şi lumea se vedeau altfel când ne-am fi ajuns până la genunchi, coapse, ...buric.
Trântită la pământ, presiunea e, ciudat, suportabilă, deşi ai crede că abia de-acolo ţii toată lumea pe piept şi toate respiră din tine.
Uneori mă trântesc. Preventiv.
Să văd cum alţii nu mai au timp să vadă. Din alte puncte de vedere...
Să eliberez din presiunea pe care o simt mai des, mai apăsat, când îmi forţez coloana să stea dreaptă - eu pe ea sau ea pe mine, Dumnezeu ştie.
Da, în picioare, drept, simţi cum toate forţele -din cărţi de fizică sau din cu totul şi cu totul alte filme- se unesc pentru a-ţi lipi urechea şi capul de podea, pentru a te stoarce, pentru a te scurge într-un sifon, pentru a te trece prin ţevi ruginite spre o staţie de separare.
Şi-aşa s-ar prepara în etape separarea mea de mine, treptat. Violent. Pe gresia din baie.
Dar eu mă trântesc. Preventiv.
Să văd lumea de-acolo de unde stau toţi ochii planetei înfipţi.
De aici se văd cicatricile oamenilor, cele pe care nu ştiu cum şi cu ce să le-ascundă. Cu ochelari, mănuşi, eşarfe sau bluze pe gât, mâneci lungi, plasturi
şi ochi pe jumătate închişi.
Şi zâmbete trase cu degetele din colţurile gurii. Tare, în direcţii opuse... Dar despre cicatrici voi mai scrie.
Acum doar întârzii comanda şi nu mă ridic, mă mai odihnesc un pic de viaţă şi de trăit.
Ceea ce faci tu aici se numeste poem in proza. mi-a luat ceva timp sa realizez asta. nu stiam de ce e atat de ermetic tot ceea ce curge din stiloul tau. esti tot doar o poeta, pana la urma.
RăspundețiȘtergere