Imi place cand metroul e gol, e usor, parca zboara prin tunel. E semn ca-i tarziu si rotile stiu dorinta de-a ajunge rapid intr-o casa si din cand in cand Acasa (desi e-acelasi loc, acelasi etaj 8, aceleasi doua lifturi, acelasi bloc).
Asa am spus, nu mai stiu cand, poate pe jumatate, dar sigur cu capul pe umarul tau...
Sunt foarte multi oameni in orasul asta si ...atat de singuri, totusi, cu atatea mijloace de transport care te pot aduce acasa ori in bratele unui prieten.
De-atatea zile mi-am acoperit gura, ochii si urechile cu acelasi "alo", cu-aceiasi pereti, cu-acelasi "ai grija de tine" si am amortit. Mi-am dezobisnuit picioarele de mers, dar inima alearga si se zbate in cutia asta de chibrituri, garsoniera sau corp... Poate de-aia visez marea si drumul cu un sac mic in spinare, poate de-aia...
Oare ce simte un detinut cand se trezeste in camp fara sfarsit dupa ce si-a petrecut un sfert de viata-ntr-o cutie? Nu-i gol in stomac, ameteala si frica? Eu am petrecut un sfert de orice si mi-e frica sa ies. E ger si noapte la orice ora din zi...
Reci si umede, atatea suflete de oameni, atatia caini care strang cu putere din pleoape - de frica de oameni, de frig...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu