Cu baticul pe cap, în piaţa în care miroase a carton ars, m-am plimbat şi-am atins cu ochii tot ce-i proaspăt întins pe tarabă, zâmbind garoafelor roz pe care până mai ieri le uram cu toată fiinţa. Nu mă mai uit la feţele oamenilor, ca acasă. Rar se întâmplă să văd cunoscuţi aici. Sunt zile în care nici nu-mi doresc. Vreau doar legume bune în supă (căci da, acum se gătesc lucruri serioase!), mere şi câteva legături de pătrunjel. Poate şi ceapă. Verde şi roşie, neaparat. Am colindat, am umplut plasele şi-apoi ... am văzut ananas. Anananasul!
La cinci ani am vrut un anananas. Nu ştiam prea bine când să mă opresc din pronunţat. Am cerut insistent şi-am avut ceea ce vedeam doar pe etichetele conservelor. Întreg, cu coajă cu tot, cu moţul din frunze, fără suc cu gust de metal băut direct din cutie. A fost prietenul meu bun timp de două zile. Ne-am jucat, l-am îmbrăcat în batiste şi-am mâncat cu el pe masă. L-am prezentat şi copiilor de pe poiană. Era anananasul luat din Obor de mamaie, de la "tanti cu obraji graşi". Nu-mi amintesc cum l-am dus la tăiere, ştiu că s-a întors feliat pe farfurie. Dezamagire profundă. Nu era dulce ca cel din conservă, îl tăiase mamaie degeaba, iar din coji rodeau deja porcii. În plus, era într-un fel ca ..varza. Am plâns şi-am jelit anananasul alte două zile. Nici n-am mai vrut altul.
Aici, acum, în piaţă, ananasul nu se compară cu bietul meu prieten din copilărie, e mic şi nu foarte scump. Comun şi ... îi cam lipseşte un NA.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu