s-ar parea ca port muzica dupa mine asa cum femeile in toata firea poarta
genti elegante si tocuri. si cea mai frumoasa muzica e aia de drum, asortata mereu
c-un bilet... in noaptea in care am plecat era vara si ma grabeam, ma grabeam
sa las in urma. orice, numai sa alerg fara sa para ca fug. si-mi batea inima,
stiu, cum n-a batut niciodata. avea un ritm nebun, indeajuns de haotic incat sa vreau nimic si sa pot totul.
si-asa, pe muzica, mi-am lasat in urma unicornul si tot maldarul de
inutilitati la care am mesterit in ultima vreme. si-am uitat sa mai vreau.
incetul cu incetul. cu muzica-n urechi, in zbor si pe mare, zambind catre mine.
amar, ca-ntotdeauna.
m-am trezit aici, dupa cateva zile. intr-un port cu nume scurt, unul in
care vantul te ingenuncheaza si-ti plesneste ochii, obrajii si buzele. nu-ti voi
transcrie niciodata totul, dar scriu. la o masa-n carouri, cu ceai si
ciocolata, cu fata spre mare, cu geamuri spalate de ploaie. nu au muzica aici,
dar mie imi canta. sau cant eu cu pixul in mana.
as putea ramane aici, e locul cu doua anotimpuri deodata. daca nu mi-ar
umbla dorul de duca prin vene, poate. mi-as aseza si eu la geam lumanari albe
si orhidee. si-n casa ar fi jazz cantat de-o femeie cu talie subtire. dar nu!
eu am castile mele verzi, ghiozdanul si... acasa
e nicaieri deocamdata.
dar ma intorc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu