Am lasat in urma cladirile din caramida curata, marea, zmeele de pe coasta
si... cei mai fericiti oameni de pe planeta. Straini cu o limba de neinteles, cu
vieti fara vai abrupte si riduri pe frunti. "Danemarca-i de sticla", am zis
la-nceput! Nu,
Danemarca e de reclama. La
vieti linistite. Eu n-am gust pentru asta. Sau "Nu inca".
Si-am lasat locurile alea in urma de parca as fi plecat spre un altul, nou,
necunoscut, si nicidecum acolo-unde-ma-intorc-de-fiecare-data.
Fara strangeri
de inima si dor prematur.
Si-apoi, cu dorul e alta poveste. Niciodata de
oameni. Niciodata de locuri in care-am mai fost. Niciodata de casa si tot ceea
ce presupune "acasa". Asta pentru ca drumul conteaza inzecit pentru mine, iar
pe drum, din mers, setea se-ntinde. Cuprind cu toata fiinta ceea ce vad. Prind
din zbor detalii, mirosuri si limbi nestiute. Gust din toate, fara a le
confunda mai tarziu. Pe drum e o fericire aparte, sa stii... Desi suna mare! E
dincolo de "a ajunge" intr-un loc si de "a pleca" dintr-un altul. Nu e fuga si nici o plimbare... E dincolo de pulsul din aeroporturi si gari, cu
bagaje si intersectii de vieti. E dorul de ... duca! Si pentru cateva zile a sunat asa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu