acasa, acum

Am urcat intr-una din seri acolo de unde se vede orasul. In momentul ala in care se-aprind pe rand toate luminile si-o alta intarzie sa apuna. Si-am zambit cu ochii aproape inchisi, fumand a mia ultima tigara. 
Cu picioarele pe bord, ca atunci. In cel mai frumos anotimp din cel mai frumos an. 

O vara ca un dans, un ultim dans cu orasul meu. Cu teii in brate, cu obrajii imbujorati, in fata unei scene. Restu-i poveste. Sau teatru.

In vara aia am asezat in bagaj tot ce era mai bun in mine. Parea ca am lumea la picioare si capul in nori. Si-am plecat, cu sufletul inflorit, sa adopt un alt oras. Optimista. Numai ca atunci cand am ajuns, ploua.

Au trecut patru ani. Si ochii nu-mi mai sclipesc, nici zambetul nu mai e larg, iar daca inima bate repede, cu siguranta nu-i entuziasmul de vina. 
Acum, deasupra orasului meu, am inteles ca povestea de dragoste cu Bucurestiul s-a incheiat. 

Sau poate-i o toana, nu il mai vreau. 

Cel putin pentru o vara. 


Asta am ascultat pana a apus de tot, pana s-a terminat pachetul si ziua, cu totul. Visam la un alt zbor, spre acceasi tara, departe. Curand!