17 dec. 23:23

Ştii, m-am plâns ei că nu mai pot scrie. Şi da, scriam atunci când simţeam neregulile. Iar acum, după o linişte impusă, o linişte rutinieră de câteva luni, mă plâng că nu mai pot scrie. Aşa cum şi ea se plânge că-i lipseşte "evadarea", că-i lipsesc copacii şi patul ei din cămin. După 30 de ani, lucrurile continuă să lipsească. Şi se plânge. Aşa cum ne plângem cu toţii. De toate. Dar eu n-am mai deschis caietul. Sau documentele astea împrăştiate pe-ntreg ecranul. Sunt dezordonată, dar am luat pauză până şi de la dezordine. M-am mulţumit cu zecile de planşe mototolite dimineaţa, când nici culorile nu s-au uscat. Pixul, poate, e mai sincer. Şi mi-a fost teamă. (?)

Ne plângem. Poate mai des decât minţim. Şi minţim, uneori, când ne plângem. De viaţă, de oameni, de tot ce-i afară din noi. Şi ne slăbim cu fiecare cuvânt. Învinovăţim tot ceea ce-i în exterior. E mult mai uşor. Ei îi e frică să plece de una singură. Şi mie mi-a fost. Am deschis documentul ăsta şi mi-am promis că voi scrie. Fără să caut neregulile. Pe-alea le pot recunoaşte numai cu ochii larg deschişi în beznă, în momentul în care încă păstrez pe retină filamentul veiozei. Şi mă joc cu propriile nereguli. Şi le accept. Uneori îmi arăt ca pe nişte radiografii, bucăţile astea din viaţă, rănile, tratamentele şi semnele lor. Le verific aşa cum uneori pun mâna pe piept pentru a simţi că nu-i o cafea în plus, ci e... viaţa.

Uneori îmi doresc să-i împrumut din curajul meu. Să o văd strângând în braţe copacii. Se plânge. Ca mine, ca toată lumea. De dor de ducă. Şi-mi amintesc cum mie îmi era dor numai să rămân. Dar mama nu a plecat niciodată. A avut curaj pentru mine. Destul. Poate prea mult.

Ne plângem, însă, fără a face nimic. Eu nu deschid caietul, ea nu face primul pas spre a pleca. Deşi ne dorim. E o cursă nebună, iar în final rezultatul e piatra. Prea obosiţi pentru a mai face ceva, ne-aplecăm, prindem piatra cu mâna şi-o aruncăm. Şi... Doamne, cum se-ntorc pietrele. Înzecite!

M-am plâns că nu mai pot scrie.

Nemulţumire! Poate-i prea mare cuvântul! E un amar! Amar pe interior, amarul sincer pe care-l ai în oglindă. Amarul de sine şi-amarul de-afară. Din ochii celor care vorbesc. Amarul general. Amarul ăla când binele-i prea bine, frumosul frumos şi... oamenii orbi.

Da, mi-a făcut bine să nu mai deschid caietul. Mi-a facut bine să n-aştept să se usuce culoarea. Mi-a făcut bine să mototolesc totul înainte să răsară soarele, să mă plâng că-i târziu şi s-adorm. Dimineaţa, însă, când urmele de culoare trebuie scoase de sub unghii, în baie, în faţa oglinzii, m-am hotarat să îmi scriu. După ce m-am plâns nu numai Mie că nu mai pot scrie.

Citeam acum 3 zile din jurnalul unui hamster. "Roată, seminţe, apă, roată...". Ei bine, am râs gândindu-mă la sunetul jaluzelelor, dimineaţa şi seara, la oglinda din baie, la cănile de cafea (neadevărată şi aia, la plic). O cuşca şi asta, nu? Şi un om cu suflet de hamster. Şi-apoi... sărim zilnic dintr-o cuşca în alta. Din baie în bucătărie, în stradă, în maşina, la serviciu, "Acasă". Noroc că mai pot sta, încă, cu ochii deschişi, noaptea, în beznă. 
Deocamdată singura evadare, sinceritatea. Faţă-n-faţă cu mine. Pentru asta e timp. Şi câtă vreme nu m-am plâns de lipsa timpului meu cu mine, ocolind în acelaşi timp singurătatea.

Mi-ar plăcea să-i spun, să-i explic aşa, pe-nţelesul ei că singurătatea e prima şi cea mai de preţ evadare. Şi că singurătatea o poţi avea oricând, e la-ndemână. Te apuci de umeri şi te laşi în mijlocul oamenilor, vorbind. Şi stai singur, tu cu tine, la adăpost.  Şi-abia apoi parcă simţi gustul curajului. Mi-ar plăcea să-i explic multe.

Îmi dau seama de când scriu, am uitat de muzică. Şi dacă ar cânta, probabil ar fi vals. Până şi valsul are, undeva pe sub hainele pastelate, o jupă de amărăciune. Probabil ar fi Shostakovich. Să cânte, deci! E piesa care-mi spune despre cât de mici suntem. Sau credem că suntem. Şi ce noroc avem noi cu neimportanţa noastră, nu?..."Suntem acoperiţi! Nu contăm! Ce bine!". Mă-ntorc la amar pentru că da, e amar cum facem din pseudo-tragediile proprii un univers. Şi ne mototolim între degete fericirea.

M-am plâns că nu mai pot scrie. Şi-acum nu mă pot opri. Îmi pare că de-aici, din patul meu (cu două noptiere şi două veioze, cum mi-am dorit întotdeauna. Una nu funcţionează, ştiu!), pot îmbrăţişa totul, cu acea compătimire îndreptată, culmea, spre mine. Oamenii fără chip care îşi sting rând pe rând lumina în blocul de vis-à-vis, pisicile adunate-n zăpada de la gunoi... oamenii. Da, oamenii. Încă mai cred că ei în ei.

M-am oprit din scris. Şi m-am întors la oameni. Sunt acolo, în spatele monitoarelor lor. Se joacă. Au la îndemână tastele. Eu nu înţeleg prescurtările jocului. Am auzit doar de WOW. Mi se spune că joacă "PWI online". Recunosc, nu ştiu! Şi caut pe Google. Primul rezultat: "Perfect World Online". Zâmbesc. Şi recitesc cu voce tare "Perfect World Online". Minunat!

Sign out! Mă-ntorc cu ochii mari în beznă.