428

Eforturi de socializare. De fiecare dată când pronunț asta îmi aduc aminte de anul I de facultate (ce plutire pe-atunci!) și de sensul de bază al cuvântului. "Socializare". O glumă, un zâmbet și bere. Repeat! Un zâmbet, țigară și bere. Repeat! Țigară și bere. Țigară. Azi nu reușesc să mă adun și-amân câteva întâlniri. Cineva îmi spunea că ăsta-i momentul perfect pentru a petrece timp printre oameni, dar... dar nu. Mi-e mai bine să tac de una singură. Cel puțin azi, de Crăciun. Un Crăciun ca o duminică obișnuită. Se diluează lucrurile frumoase, nu? Am tot îndoit cu obișnuință momentele astea. Ca un vin scump amestecat la infinit cu apă. Poate că de-asta sărbătorile nu bucură. Poate că de-asta prefer să nu bucure între patru pereți. 

E momentul ăla din zi când se-nserează. Copilărie. La țară. Apusul era la poartă. Și-ajungea soarele printre florile de metal ale gardului. Și țurturii de pe streșini prindeau nuanțe neomenești. Ce sentiment de sfârșit îmi aducea înserarea...! Îmi părea definitivă o zi și "mâine" nu exista. Seara, târziu, când trosneau lemnele-n sobă și ei adormeau, ieșeam afara, pe scari, cu picioarele-n cizmele bunicului, să verific dacă mai e lumea. Abia atunci puteam să adorm.

Asa e și azi, cam definitiv dégradé-ul ăsta...

Crăciun liniștit, nu?