#67

Am încercat să deslușesc melodia de pe ecranul albastru și îți căutam numele pe chip. Mi-ar fi placut să ies din mine și să mă văd privindu-te. Poate aș fi înțeles în ce raft/buzunar ți-e locul. Și dacă toate se-nvârt și dau năvală, apăs și eu ca și tine și mă țin după gânduri. Strângând din dinți. Și scriu, scriu fără să mă opresc. Tu ține volanul și banda! Am avut nevoie de cârje cândva, deși nu oasele-mi erau rupte.

Amuzant, nicio fractură/luxație/entorsă până acum. Dar am avut nevoie de cârje. Poate și tu m-ai ajutat să urc scările alea. Nu mi te amintesc acolo. Dar știu senzația, dezechilibru, nevoia de a apuca orice. Pentru sprijin. E povestea pe care ți-o spun de fiecare dată înainte să adorm. Povestea cârjelor pe care le-am găsit În Mine.

Poate viteza amestecă totul acum. Chipul meu reflectat în parbriz, jumătăți de Oameni în oglinzi laterale. Kilometri pe oră și miliarde de alții la volan. În aceeași secundă. Ca niște gândaci pe o gresie de bucătărie. Cârje, spuneam. Pentru sprijin, da! Au fost sticle de vin înjumătățite pentru o noapte, nume pronunțate o singură dată. Poate, la un moment dat, și tu.

În 30 de minute poți deregla totul în viața mea mult prea bine planificată, spui... accentuezi asta de fiecare dată, despărțind în silabe pla-ni-fi-ca-tă...  E dulce de fugă și amar de ar fi trebuit să....

E o vină pentru ceea ce stric și va trebui să repar la-ntoarcere. Poate viteza amestecă totul acum. Vina cu dorința permanentă de a fugi.  De a fugi spre ceva. Și mai ales De ceva. Fără bagaj. Mult înaintea gândurilor.

Alergi și tu, mă duci într-o casă, una care nu va fi, poate, niciodată Acasă. Acolo unde așternuturile-s ușor apretate și miroase a răcoare și brad. Acolo unde pot dormi goală fără să fie nevoie să-mi termin povestea.  Fără să vrei, fără să vreau. Jumătate de om din oglindă, jumătate de om din parbriz într-un pat. Al 67-lea pat dintr-o clădire înaltă.

te strâng coastele respiri îmi arzi colțul gurii și te-nvăț că vrei s-o spui o simt cu lobul urechii prin păr și pe spate încerc să m-agăț de ceva în întunericul ăsta care-mi dă voie numai s-aud și să-mi doresc să o spui să nu cred să nu doară fiecare dezlipire de tine undeva deasupra patului 67 e abur transpiră pereții odată cu noi. 

Mi-am amintit asta. Și încă.