#109

Ce înseamnă să te știi, să știi că exiști, să te demonstrezi prin intermediul amintirilor?

Cine sunt? (Zâmbet) 

Mi-am pus pentru prima dată întrebarea asta privindu-mi brațele, de la umăr spre degete, apoi restul corpului. Și nu am vazut totul de nas. Aveam câțiva ani. Și mă întrebam de ce nu sunt vrabie. Dar eram, chiar și în joacă! O vrabie, chiar dacă aruncam uneori cu pietre. Și acum mai arunc și nu mai e joacă, dar aici e o altă poveste. Pe la 12 ani am înteles că Exist, că m-am născut chiar atunci, în căruța cu fân zdruncinată de drumul spre casa bunicilor. Atunci m-am născut fără chinuri, cu fața spre cer. Se însera și am simțit că sunt eu. Din fericire! – mi-am spus. Ca și cum mă îmbrățișam și îmbrățișam cerul și lumea cu totul, drumul, căruța și ajungerea acasă. Și toate astea existau cu adevărat, existam Eu și eram un strop din toate.

Ce naivitate! Să exiști pentru că respiri... Sau pentru că te vezi în oglindă, în toată goliciunea ta.

Și-apoi... exiști cu-adevărat numai tu-pentru-tine? La ce bun? Poate că ești real, trăiești (și ce cuvânt mare!) atunci când nu ești numai în conștiința ta (atât de zdruncinată), ci a altui om. Acum mă-ntorc la demonstrația prin intermediul amintirilor. Și-nchid ochii... Majoritatea sunt legate de oameni. Abia apoi de locuri. Sunete. Momente. Stări. Gusturi. Bucurii. Culori. Oameni, da! Exiști,  t r ă i e ș t i  atunci când nu ești numai în oglindă, ci în gândul aceluia pentru care e important ca tu să exiști.