#09

Abia am respirat (Știi durerile intercostale? Seamănă!). 

M-am întors pe partea cealaltă, într-un pat.
Același. Prea aproape de pământ.
E patul din care țin toată lumea pe piept.
E patul ăla incomplet, c-o saltea și multe perne,
câteva cearcăne și-un pahar cu apă.
De-aici pot respira cât de cât.

Printre oameni e priculos. Ușor paranoică, aș putea expira din greșeală adevărul. E presiune-n orice, în ochii lor, în claxoane, într-un călduros la mulți ani, în... bunătate și-n tinerețe. E presiune în toate. 

M-am tot abținut din tras aer în piept, de teamă să nu-mi crape învelișul. 
Oh, și cât ai lucrat, fără să știi, la cochilia mea! 
De-aș fi știut că strânge atât de tare... 
Ai să râzi, aș lua-o obsesiv de la capăt.

Aș putea număra, dar de ce? 
Am zburat prin iad tot timpul ăsta, n-au fost simple zile.
E ca-ntr-o rezervă de spital și NU mă mai bucură nici florile,
nici vizitele și nici viitoarea externare.
S-a cronicizat și e degeaba. 

Ți-am dat voie să mă fărâmi ca pe o bucată veche de pâine.
Te-am invitat la mici și mărunte crime.
Sau poate „decât” m-am rănit cu mâinile tale.
Dar nu-i o nebunie, nu-i nici „Eh, tinerețea”, e o chestiune de opțiune. 

îmi pare că ai scobit la mine-n piept

ca-ntr-o prăjitură de care te-ai săturat

și singura plăcere acum 
e să-ți diluezi

gustul

și

joaca.