text

Teribilism. Sau un habarnam general. Nu, niciodată nu e habarnam. Știu clar ce se întâmplă... Știu de ce rotesc repetat cuțitul în răni făcute, în cărnuri străine, tot de mine.Știu și cum începe, și cum se termină, cine moare la sfârșit și de ce.Degeaba. Aș fi scris undeva. Aș fi scos telefonul să-mi notez absurdul. Absurdul pe care-l simțeam așa cum simți o mână pe umăr. Aș fi tastat, dar cum să tastezi în timp ce vorbește cu tine de pe celalalt fotoliu? Scoate tu telefonul și râde-i în nas, dacă poți! Întrerupe!Deja o făceam de câteva minute... Și nici nu auzeam ce i se prelingea de pe buze, din pahar, de pe buze, în pereți, în urechile vecinilor... În van. (ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s. n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic. ◊ Loc. adv. Prin absurd = admițând un raționament fals, o situație aproape imposibilă. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de vedere contrar este fals. 2. S. n. Ceea ce este absurd (1). — Din fr. absurde, lat. absurdus.)Și curge totul, într-un decor amestecat, de apartament scos parcă din anii 80 și renovat pe jumătate, într-o încercare de aliniere cu ... RESTUL. Cu... fațada blocului, izolată-n termopane. E ora la care nici ... nici câinii nu mai latră. E ...un VH1 dat parcă prea tare (încep să semăn cu tata, tot ce nu dau eu tare, deranjează), fum de țigară și Cola. Și poate că totul se leaga în absurdul ăla, dar abia desfăcută, parcă și Cola e răsuflată. Și ce caut eu aici? În apartamentul din blocul de la marginea unui oraș aruncat în... La dracu! Am venit să răscucesc cuțite! Dacă nu pot simți nimic bun pentru oameni, încerc și restul. Am venit să ucid. Orice urmă umana. Din mine. Îi pare că mă cunoaște. E singurul lucru care mă scoate din minți. Și într-o fracțiune de secundă, i-aș lovi mâna. Cu tot cu pahar, i-aș zdrobi gura și dinții, și limba. De unde atâta ură? Am hrănit-o bine, ca pe un copil dolofan, cu prajituri. Zilnic. Îi pare că mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu. Deci am jucat bine. Am jucat inocența. Confuzia. Teama. Tinerețea. Am jucat atât de bine încât... e ca-n holul teatrului, când actorul e strigat după numele personajului.
Rulează în mine atâtea! Și de-aș fi putut scoate, așa cum scoți la imprimantă, o radiografie a ceea ce sunt, de-aș putea scoate TEXTUL care se tot plimba în josul ecranului (ecranul ăla pe care-l văd pe el iubindu-mă. Auzi tu, iubindu-mă!)... S-au stricat multe rotițe în mine. La nivelul pieptului sunt cele mai mari avarii. Și nicio revizie nu mai ajută. Mama spunea că la neîmplinirea o să mă aducă în stadiul incapacității de a simți. 
Et voila! Rotesc cuțitul și plec...