Maria întreabă

A-ntrebat „Ce-ți place?” și-am zâmbit amintindu-mi cât de greu le-a fost lor, liceenilor, să-mi facă o listă a lucrurilor care le... plac.
Poate că astăzi superficialitatea atinge fiecare bucățică de suflet și fiecare capitol al vieții de zi cu zi. Și uităm ce ne place, uităm ce nu, uităm cine suntem și facem din inerție un cod al zilelor rutiniere.

Ce-mi place, așadar...

Îmi place să zâmbesc (și să râd zgomotos de propriu-mi râs).

Îmi place să răspund la telefon doar după ce-mi lipesc un zâmbet pe buze. Răspund cu "Alo, da", inevitabil, dar zâmbind.

Îmi place să mă trezesc știindu-i în casă, în patul lor sau în bucătărie, pregătind cafeaua. Îmi place să îi știu acasă, aici, lângă mine.

Îmi place să-i scriu un mesaj în zilele în care văd un tătic purtându-și copilul pe umeri, așa cum o făcea el atunci când îi ajungeam până la genunchi. I-am scris un mesaj chiar acum. Nu va răspunde, dar mă va suna curând și va-ntreba "Ce faci, tati?"...

Îmi plac drumurile cu ea în dreapta mea, privind liniștită pe geam, iar eu îi traduc versurile piesei de la radio. La rândul ei, mama îmi traduce sensul lucrurilor care se întâmplă. În fiecare zi.

Îmi plac diminețile în care las soarele să-mi închidă ochii în timp ce sorb din cafea. Mic moment de perfecțiune. Moment al meu. Și-al miliardelor de oameni care plâng, râd, adorm, se trezesc, mor și se nasc. În același moment, în momentul meu de perfecțiune.

Îmi place (greșeala, ai spune) tendința de a împărți orice/totul cu cineva, și nu cu mine însămi înainte de toate. Aș putea spune la un moment dat că-i o greșeală. Deocamdată nu cred că-i o greșeală. Și asta îmi place.

Îmi place lumina aia magică (durează câteva minute, nu mai mult), când ziua cedează și soarele prinde o culoare imposibil de reprodus în vopseluri și pensule. E lumina care te face să-nchizi ochii pe jumătate, să visezi pe jumătate, să înjumătățești totul și să umpli toate celelalte jumătăți lipsă cu... magie. Apusurile sunt magice, să știi.

Îți spuneam de vopseluri. Da, îmi place să pictez noaptea, cu geamurile deschise, sub lumânări. E obositor, iar a doua zi, durerea de ochi e supărătoare, dar surpriza culorilor văzute în lumina dimineții merita totul. Îmi place să cânt în gând când pictez. Sau să-mi spun povești. Să-mi amintesc lucrurile care(-mi) contează.

Îmi plac momentele de sub duș, când las capul pe spate și recapitulez o zi. Recapitulez binele și răul și urmele lor, urme care nu se spală cu apă și săpun.

Îmi place să las lucrurile neexplicate. Îmi place să cred că muzica e altceva decât matematică, îmi place să cred că focul nu e plasmă, iar omul nu e ceea ce dicționarul spune că e...

Ascultă: OM, oameni, s. m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.

Pe mine, dragă OMULE,  nu mă mulțumesc explicațiile, definițiile, categorizările, încadrările... spune-le cum vrei și folosește-le, eu am propriile "definiții" trecute, înainte de toate, prin suflet.

Îmi plac cuvintele, deși tac mult. În engleză, îmi place bittersweet. În franceză, îmi place verbul manquer, iar tu me manques e deosebit. Îmi place că-n franceză, englezescul I miss you se transformă și pune accent pe acea persoană care lipsește. Cu alte cuvinte, nu eu sunt persoana căreia îi e dor, tu ești persoana care lipsește. În română, cuvântul dor* mi-e preferat. Ai să-nțelegi mai jos de ce.

"Prin formaţia sa, dor are în el ceva de prototip: este o alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere, nici nu pricepi bine cum." ( C. Noica, în "Creaţie şi frumos în rostirea românească")

Îmi place curajul, iar zilele trecute am aflat de unde vine cuvântul ([< fr. courage, cf. it. coraggio < lat. cor – inimă]) Vezi tu, Omule, e vorba de inimă. Și indiferent de cicatrici (prețioase), indiferent de numărul și adâncimea lor, trebuie să faci loc altora și să le aștepti, totuși, cu inima deschisă.

Indiferent de ce va urma, dar niciodată indiferent.

Îmi place să sar cu gândul de la zgârietura din palma mea la zgârieturile celorlalti oameni, la zgârieturile tuturor oamenilor de pe planetă. Și să-mi amintesc repetat faptul că durerea mea e invizibilă de pe celelalte planete, din celelalte galaxii, din întreg universul, eu nici nu mă văd. Iar invizibiliatea, sau mai bine zis cantitatea/calitatea neglijabilă a ceea ce sunt, infimitatea e confortabilă. Dar și eu, în mine, port la rându-mi, un întreg univers, la fel ca toti ceilalți oameni-univers de pe pământ.

Sunt atâtea lucruri care îmi plac încât ... ele sunt cărămizile mele, cărămizi nedoborâte de lucrurile care nu îmi plac.

Îmi place... și-ar putea urma un răspuns de o viață.