Despre...

Despre femei scriu in general barbatii.
Cu dragoste, misoginism, admiratie, dor, manie si cate si mai cate.
O fac bine. Femeile ii citesc cu placere.

Pe barbati ii ajuta filosofia. Ei incearca adesea sa explice, sa-nteleaga.
Femeile n-o fac. Rar scriu despre ele.
Femeia nu se-ntelege pe sine caci sare peste introspectie.
Asteapta sa-i fie explicata propria natura.
Femeie filosof? O raritate.
Ea prefera sa explice orice altceva decat pe sine. Uneori se pricepe.
Iubeste polemica. Si argumentele, desigur.
E inventiva, caci nici prin gand nu-ti trece care-i urmatorul argument.
Penibil, solid, veridic, hilar, e argumentul ei si-ntreaga lume trebuie sa-l accepte.
E varianta cea mai simpla. Accepta!
Fa-te frate cu dracul pana treci puntea!

Nu i se potrivesc definitii, poezii, romane ori analize psihologice detaliate. Lipseste ceva.
Definitia e ca o haina. Desi abia cumparata, pentru ea intotdeauna e prea mica, mare, stramta, lunga, scurta, roz.

Femeile sunt intr-o continua schimbare. Fata de ele, fata de fiecare om din viata lor.
Ea este si produce schimbare. In foarte multe cazuri produce chiar nebunie.
O poti citi cu usurinta, insa doar pentru putin timp, o poti citi in felul in care muta piesele de mobilier prin casa, din felul in care scrie si sterge, din felul in care loveste si plange, din felul in care isi cere iertare.


Ea face schimbari din dorinta de a (se) repara.
Repara oamenii, fiind doctor.
Repara inimi ranite, fiind iubita.
Se repara pe sine. Prin zeci de metode care mai de care mai ciudate: muzica, shopping, munca, bere, coafor, copii, acte de caritate, arta, instalatii sanitare, electrice, mult prea discutata si dorita „independenta”.
Ele se autorepara iubind.
Si... Doamne, cum iubeste o femeie!

E de studiat felul in care ea poate taia in carne vie pentru a vindeca.
Dar si mai ciudat e faptul ca uneori ranesc pentru a obladui.
Ai putea crede ca ranesc special pentru a ingriji.
In cele mai multe cazuri o fac din inconstienta.

Femeile au instincte ciudate. Timpul lor de reactie e mai mare decat cel al unei lupoaice care isi apara puii. Devotamentul si ocrotirea intrec fara doar si poate ratiunea.
Din devotament si ocrotire duse la extrem, ea poate produce dezastre.

Exagerare. Fie ca-i vorba de o unghie rupta, o bluza distrusa din cauza masinii de calcat, nimeni si nimic nu o poate opri din plans. Daca totusi se opreste, o face pentru putin timp.

Copiii si femeile se-nteleg de minune, si nu datorita legaturii materne, ci datorita faptului ca femeia este un copil mai mare, datorita capacitatii ei de a cobora la nivelul celor mici. Grav este atunci cand confunda barbatii cu niste copii. Si-o fac des. Testeaza pe ei calitati de mama, de sora, matusa ori... soacra.

Ea, femeia, contrazice definitia inainte de-a fi rostita. Ea contrazice totul. Pe sine de cele mai multe ori. Asta e cauza des-intalnitelor depresii, isterii, caderi nervoase ori gesturi penibile. Ele, femeile, produc mult% din accidentele rutiere (usoare, ce-i drept), din blocajele in trafic, din accidentele casnice.

Evolutia si faptul ca fizic sunt mai slabe decat barbatii au facut in asa fel incat ele si-au dezvoltat in mod ingenios o putere a cuvintelor. De-aceea multi prefera bataia in locul unei dispute verbale cu o femeie. De aceea barbatul nu sta la discutii si actioneaza. Intr-un fel sau altul.

Femeia isi pastreaza teribilismul adolescentin pe TOT parcursul vietii. Intinsul corzii e un exemplu... Teribilismul se vede cu usurinta in zilele in care refuza orice fel de comunicare cu inculpatul, se vede in deciziile-fulger de a-si face bagajul si a o lua la sanatoasa.

Dupa teribilism, in topul prferintelor, e victimizarea. Mecanismul e simplu: Teribilismul o impinge la decizii gresite. La mijlocul drumului realizeaza (de apreciat, totusi!) ca a gresit directia. Se opreste. Se panicheaza. Se-ntoarce cu coada intre picioare pe/de unde a venit. Uneori e penibila si se face ca ploua, se-ntoarce ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dar de cele mai multe ori se victimizeaza si crede cu tarie in conditia ei de om nepastuit.

Victimizarea apare pana si in treburile casnice care incep intotdeauna cu „Lasa ca ma ocup eu!”. Stersul prafului cu-atata ardoare, aspiratorul incins, calcatul rufelor cantand, toate astea par uneori instrumente, motive pentru care ea e intotdeauna o victima a societatii, a barbatului, a familiei, a tuturor.

Victima universala. EA, femeia.

(... va urma)