Scrisoare de la ea catre el.La cererea sufletului.Ei.

Scrisoare de la ea catre el.La cererea sufletului.Ei.
Erau zile in care il urmarea iesind de la metrou pana in fata blocului… In ultima vreme a renuntat la ochelari, nu il mai putea zari in multimea grabita… Uneori,insa, il recunostea dupa mers ori dupa ghiozdan… Statea aplecata pe geam, isi julea coatele in pervazul blocului, neslefuit… Nu simtea nimic, astepta… Era nerabdatoare, imbujorata si fericita… Pentru ca va fi acolo, pentru ca-i va simti iar forma spatelui cu palmele dornice de mangaiere, pentru ca va inchide ochii in momentul in care o va strange din nou in brate. Pentru ca va rasufla ca si cum si-a tinut respiratia de cand s-au vazut ultima oara… intr-o gara, intr-un metrou…
De fiecare data cand ajungea in garsoniera ei umila de la etajul 8, peretii nu mai erau galbeni si nici nu mai erau ferestre, nici blocuri si nici frigiderul nu mai huruia obositor. Pentru el erau aceleasi lucruri, un pat incapator, doua locuri inghesuite la masa si-o scrumiera portocalie… Pentru el erau filme, de multe ori extrem de interesante, linii de start pentru ganduri, intrebari, pentru meditatie…
Pentru ea era un film, era un umar cald, un parfum, o prezenta… Filmul rula si-n sufletul ei rulau alte zeci de filme… “atunci cand au dormit pe jos”, “atunci cand au vazut primul film”, “atunci cand au chiulit de la t.o.”, “atunci cand …” … Se oprea uneori, poate intr-un moment important al filmului si-l privea zambind tamp, ca si cum n-ar fi inteles o iota din ceea ce se-ntampla pe ecran… Dar intelegea…
De fiecare data… totul.
Stia ca si el se-nfrupta din orice lucru marunt pe care viata i-l ofera in dar, stia ca-i sensibil si poate vibra in semn de aprobare la auzul lucrurilor care-o impresioneaza… Ea avea un fel ciudat de a-i spune ce-o impresioneaza… Uneori scria lucruri pe care nici pixul nu le deslusea, alteori de la un lant ruginit construia o poveste fascinanta despre oameni… Caci ea iubea oamenii, desi cel mai greu a fost sa se apropie de ei…
Simtea acel calm, acea liniste, acea blandete a tot ceea ce-o inconjoara, spatiu, timp, sunet, atunci cand era langa ea, cu trupul, cu vorba ori cu gandul… Suferea cand il stia in suferinta si-ntreba ingrijorator si iritant de sute de ori “esti ok?”… Vroia sa aline… Prin orice, prin mangaiere, prin zambet, prin muzica, prin scris, printr-un pahar de vin… Vroia sa sape in ea cu-ajutorul suferintei in bratele careia se-arunca gratuit…
Ea stia sa paseasca pe nori si sa-si lase parul s-atinga de pamant… El era cu capul in nori si cu picioarele pe pamant… Si-asta ii trezea admiratia si dorinta de a invata de la el si de a-l invata sa atinga, sa guste, sa vada ceea ce vede ea… Stia ca poate discuta orice cu el, de la faptul ca figurile oamenilor pot fi incadrate in anumite categorii la frustrarile adanci, de la alimentatie sanatoasa la muzica buna, de la ciocolata amara la …

Intr-o zi ea a simtit ca a venit toamna in sufletul lui, a citit asta intr-un mesaj scris in graba intr-o sala de asteptare… Dar a citit asta ca pe o cerere. Cerere de singuratate. Si era vorba despre singuratatea pe care i-o mai ceruse cu ceva timp in urma…
A doua zi avea sa afle ca el s-a mintit. Ca a acceptat sa-i ramana alaturi de teama reactiilor.Adica lacrimi si urlete si rugaminti, si cuvinte…cuvinte…
Avea sa afle ca ea s-a amagit in fericire. Traia fericita alaturi de omul pe care-l iubea. Traia bucuroasa chiar si tristetea pe care-o imprumutase de la cel la care toamna a venit mai devreme. Traia, traia ca si cum ar putea ignora bataile ceasului, traia fiecare clipa, caci fiecare e iremediabil pierduta (dar trebuie castigata...)

Azi s-a oprit. Brusc, ca un tren de mare viteza al carui conducator a calcat frana cu ambele picioare… “La un moment dat simteam ca esti omul alaturi de care vreau sa traiesc toata viata...acum nu mai simt asta...”...
Un dus rece, o galeata de gheata in cap… O fisura din crestetul capului, pana in varful degetelor…

Ea nu se mai agata de el, ea nu-l mai poate privi in ochi. Ii va urma modelul, isi va usca durerea, o va respinge si isi va astupa ochii si urechile in fata privirii si-a strigatului sau…
Isi cere iertare ca a mai cerut o toamna in doi… O ofera pe gratis celui care are mai multa nevoie de singuratate decat ea…
Isi cere iertare pentru ca nu a acceptat finalul atunci cand a fost scris cu stiloul dorintei lui… In august…
Isi cere iertare ca a insistat in fericire.

Nu o mai poate lua de la capat atata timp cat el e ceea ce se numeste capat …
Nu mai asteapta pe nimeni sa urce in tren, de azi trenul ei nu mai are statii…
Pana intr-o zi, cand unul din necunoscutii de azi va iubi ceea ce va deveni ea maine…